O cameră adiacentă mea a fost pregătită pentru Josiah, conectată printr-o ușă, dar separată, astfel încât să mențină o aparență de decor. Și-a mutat puținele efecte personale din cartierele de sclavi de acolo: câteva haine, unele cărți acumulate în secret, instrumentele de la forj.
Primele săptămâni au fost penibile. Doi străini încearcă să navigheze într-o situație imposibilă. Eram obişnuit să am menajere. Era obişnuit cu o muncă grea. Acum era responsabil pentru sarcinile intime. Ajutându-mă să mă îmbrac, să mă cărțești când scaunul cu rotile nu a funcționat, participând la nevoi nu mi-am imaginat niciodată să discut cu un bărbat.
Dar Josiah a gestionat totul cu o sensibilitate extraordinară. Când a trebuit să mă ia, a cerut permisiunea mai întâi. Când m-a ajutat să mă îmbrac, şi-a evitat privirea ori de câte ori era posibil. Când am avut nevoie de ajutor cu chestiuni personale, mi-a păstrat demnitatea chiar și atunci când situația era intrinsec indecentă.
“Știu că este o situație inconfortabilă”, i-am spus într-o dimineață. „Știu că nu ai ales-o.”
„Nici tu nu o faci.” Îmi reorganizează raftul de cărţi. Am menționat că vreau să fie alfabetizat, iar el și-a asumat sarcina. Dar ne descurcăm”
„Suntem noi?”
S-a uitat la mine, figura lui impunătoare cumva neamenințătoare în timp ce îngenunchea lângă raftul de cărți. „Ellaner, am fost sclav toată viața mea. Am muncit o muncă istovitoare în căldură care i-ar ucide pe cei mai mulţi oameni. Am fost biciuit pentru greșelile mele, vândut și alungat de familia mea, tratat ca un bou vocal. A gesticulat în jurul camerei confortabile. “Trăind aici, îngrijesc pe cineva care mă tratează ca pe un om, având acces la cărți și conversații… Aceasta nu este suferință.”
„Dar ești încă un sclav.”
“Da, dar prefer să fiu sclavă aici cu tine decât liberă, dar singură în altă parte.” S-a întors să-şi citească cărţile. „Este greșit să spunem asta?”
„Nu cred. Cred că e sincer.”
Iată ce nu i-am spus. Ce încă nu puteam să recunosc în sinea mea. Începusem să simt ceva. Ceva imposibil. – Ceva periculos.
Până la sfârșitul lunii aprilie, ne-am stabilit într-o rutină. Dimineața, Josiah mă ajuta cu pregătirile, apoi mă ducea la micul dejun. Ulterior, se întorcea la făptaş în timp ce eu mă ocupam de conturile gospodăriei. După-amiază, se întorcea şi petreceam timp împreună.
Uneori l-am privit cum muncește, fascinat de modul în care a transformat fierul în obiecte utile. Uneori mi-a citit, iar lectura lui s-a îmbunătățit semnificativ datorită accesului la biblioteca tatălui meu și la lecțiile mele private. Seara am vorbit despre tot: copilăria lui pe o altă plantație, mama lui care fusese vândută când avea zece ani și visele sale de libertate care păreau de neatins.
Şi am vorbit despre mama mea, care a murit când m-am născut. Despre accidentul care m-a paralizat, despre sentimentul de a fi prins într-un corp care nu funcționa și într-o societate care nu mă dorea. Am fost doi proscriși care și-au găsit alinarea în compania celuilalt.
În luna mai, ceva s-a schimbat. L-am urmărit pe Josiah lucrând la forj, încălzind fierul de călcat până când era roșu fierbinte, apoi modelându-l cu lovituri precise.
„Crezi că aș putea încerca?” Am întrebat deodată.
S-a uitat în sus în sus. „Încearcă ce?”
„Lucrarea de forjare. Să ciocănească ceva.”
„Eleanor, este cald și este periculos și –”
“– Și nu am făcut niciodată nimic solicitant din punct de vedere fizic în viața mea, pentru că toată lumea crede că sunt prea fragilă, dar poate cu ajutorul tău aș putea.”
S-a uitat la mine mult timp, apoi a dat din cap. “– Bine, acum o voi repara în siguranță.”
Mi-a pus scaunul cu rotile lângă nicovală, a încălzit o bucată mică de fier până când a fost funcțională, l-a așezat pe nicovală, iar apoi mi-a dat un ciocan mai ușor.
„Bună ziua. Nu vă faceți griji cu privire la forță. Doar simte mutarea metalului.”
Am dat o lovitură. Ciocanul a lovit fierul cu o bubuitură moale. Abia a lăsat un semn.
„Din nou. Pune-ţi spatele la ea.”
Am lovit mai tare. Mai bine lovită. Fierul s-a îndoit ușor.
„Bine. Din nou.”
Am bătut cu ciocanul în mod repetat. Mi-au ars braţele. Mi-au înjurat umerii. Transpiraţia mi-a turnat pe faţă. Dar făceam muncă fizică, modelând metalul cu mâinile mele. Când fierul s-a răcit, Iosah a ridicat bucata ușor îndoită.
„Primul tău proiect. Nu este mult, dar ai făcut-o.” A pus jos fierul. „Ești mai puternic decât crezi. Ai fost întotdeauna puternic. Aveai nevoie doar de afacerea potrivită.”
Din acea zi, am petrecut ore întregi la fărâmă. Iosia m-a învățat elementele de bază: cum să încălzesc metalul, cum să-l ciocănesc, cum să-l modelez. Nu am fost suficient de puternic pentru munca grea, dar am putut face obiecte mici: cârlige, unelte simple, piese decorative.
Pentru prima dată în 14 ani, de la accident, m-am simțit capabil fizic să fac ceva. Picioarele mele nu au funcționat, dar brațele și mâinile mele au făcut-o. Și în forte, a fost de ajuns.
Dar s-a întâmplat şi altceva. Ceva ce nu am putut controla.
June a adus o revelație diferită. Într-o seară eram în bibliotecă. Josiah îl citea pe Keats cu voce tare. Lectura sa s-a îmbunătățit până la punctul de a înțelege texte complexe. Vocea lui era perfectă pentru poezie. Adânc, rezonant, capabil să dea greutate fiecărei linii.
„Un lucru al frumuseții este o bucurie eternă”, a citit el. „Frumusețea sa crește. Nu se va stinge niciodată în nimic.”
„Chiar crezi asta?” – Am întrebat. „Această frumuseţe este eternă.”
„Cred că frumusețea în memorie este eternă. Obiectul în sine poate dispărea, dar amintirea frumuseții rămâne.
Care este cel mai frumos lucru pe care l-ai văzut vreodată?
A tăcut o clipă. Apoi: „Ieri la făptaş, acoperit de funingine, transpirând, râzând în timp ce ai bătut cuiul. A fost frumos.”
Inima mea a sărit peste o bătaie. „Josiah, îmi pare rău. Nu ar trebui să am…”
„Nu” Am mutat scaunul cu rotile mai aproape de locul unde stătea. „Spune-o din nou”.
„Ai fost frumoasă. – Eşti frumoasă. Întotdeauna ai fost frumoasă, Elellanar. Scaunul cu rotile nu schimbă acest lucru. Picioarele rupte nu schimbă acest lucru. Ești inteligent, bun, curajos și, da, frumos din punct de vedere fizic.” Vocea ei a devenit mai mândră. Cei doisprezece oameni care te-au respins au fost nişte idioţi orbi. Au văzut un scaun cu rotile şi nu mai căutau. Nu te-au văzut. Nu au văzut femeia care a învățat limba greacă doar pentru că putea, care citea filosofia de plăcere, care a învățat să creeze fier în ciuda faptului că avea picioare rupte. Ei nu au văzut nimic din toate astea pentru că nu au vrut.”
M-am întins şi i-am luat mâna, mâna uriaşă, cicatrizată, capabilă să se îndoaie de fier, dar să o ţin pe a mea ca şi cum ar fi făcută din sticlă. „Mă vezi pe mine, Josiahia?”
„Da, vă văd pe toți. Şi voi sunteţi cei mai frumoşi oameni pe care i-am întâlnit vreodată.”
Cuvintele mi-au ieşit din gură înainte să le pot opri. „Cred că mă îndrăgostesc de tine.”
Tăcerea care a urmat a fost asurzitoare. Cuvinte periculoase. Cuvinte imposibile. O femeie albă și un bărbat de culoare au fost înrobiți în Virginia în 1856. Nu era loc în societate pentru ceea ce am simţit.
“Ellaner”, a spus el cu atenție. „Nu se poate. Nu putem. Dacă ar şti cineva, ar face-o…”
„Ce și-ar dori? Locuim deja împreună. Tatăl meu deja m-a căsătorit cu tine. Ce e mai mult decât dacă te iubesc?”
„Diferența este siguranța. Siguranţa ta. Siguranţa mea. Dacă oamenii cred că acest aranjament este dictat de afecţiune, mai degrabă decât de obligaţie.
Nu-mi pasă ce cred oamenii” I-am mângâiat faţa cu mâna, întinzându-mă să-l ating. „Îmi pasă ce simt. Și pentru prima dată în viața mea, simt dragoste. Simt că mă vede cineva. Chiar mă vede. Nu în scaun cu rotile. Nu dizabilitatea. Nu povara. Îl vezi pe Ellanar. Şi îl văd pe Josiah. Nu sclavul. Nu bruta. Omul care citeşte poezie, creează lucruri minunate cu fier şi mă tratează cu mai multă bunătate decât a avut vreodată orice om liber.
„Dacă tatăl tău ar şti.”
