Au trecut săptămâni.
Apoi ceva a început să se schimbe.
A fost subtil la început.
O oboseală care nu s-a stins cu odihnă. O greutate în membrele sale care a făcut chiar și mișcările simple să se simtă deliberate. Gândurile sale, odată ascuțite și practice, au început să se estompeze la margini.
Şi-a spus că e stres.
Ajustarea.
Viaţa.
Dar oglinda a spus o poveste diferită.
A lipsit ceva din reflecția lui. Nu este vizibil în nici un fel evident, dar incontestabil la fel.
Un întuneric.
O estompare liniştită.
