Sofia crescuse în sistemul de protecție a copilului, mutată dintr-un loc în altul fără a cunoaște stabilitatea unei familii adevărate. Centrele în care trăise nu reușiseră să devină acasă, ci doar spații de tranziție, unde emoțiile erau adesea ignorate, iar nevoile reale rămâneau neîmplinite.
Pe străzile orașului, învățase devreme să fie invizibilă. Oamenii treceau pe lângă ea fără să observe micile gesturi prin care încerca să supraviețuiască. Florile pe care le vindea erau mai mult un simbol al rezistenței decât o sursă reală de venit.
Orașul Saint-Alban și indiferența lui tăcută
Saint-Alban era un oraș al contrastelor, unde clădirile elegante coexistau cu zone uitate de timp. În cartierele bogate, viața curgea fără întreruperi, în timp ce la periferie, supraviețuirea era o luptă zilnică.
În acest peisaj, copiii precum Sofia deveneau parte din fundal, observați rar și uitați rapid, ca și cum existența lor ar fi fost doar o eroare statistică a societății.
