S-a întâmplat rapid. Copiii au fost adunați, nu cu dragoste sau grijă, ci cu grabă și precizie rece. Au fost plasate pe bărci rahitice, cele care nu au putut supraviețui niciodată furtunii care se pregătea de la orizont. Fețele lor mici apăsau pe părțile laterale din lemn, ochii larg cu confuzie și frică. Și apoi, pe măsură ce valurile au început să se învârtă violent sub ele, bărcile au pornit în necunoscut.
Marea, cândva o sursă de viaţă şi de trai pentru săteni, devenise acum călăul lor. Cerul s-a întunecat, ca în doliu pentru sufletele pierdute, iar primele rafale de vânt păreau să ducă departe ultimele urme de inocență.
În timp ce bărcile dispăreau în ceață, satul stătea tăcut, aerul gros de durere și disperare. Copiii, care umpluse cândva străzile de râs și bucurie, dispăruseră. Numele lor se stingea în obscuritate, viețile lor șterse din istorie. Dar în inimile celor care i-au iubit, amintirea lor nu va muri niciodată.
